Mai am atat de multe lucruri de facut, incat as considera ca ar fi o tragedie teribila daca as muri inainte sa mi se ingaduie sa termin cel putin o mica parte dintre acestea. Vad evolutii noi in Arta si in Viata, iar fiecare dintre ele este o noua ipostaza a perfectiunii. Doresc sa traiesc ca sa pot explora ceea ce este o lume absolut noua pentru mine. Vreti sa stiti ce este aceasta lume noua? Cred ca ghiciti ce este. Este lumea in care am trait si traiesc.

Suferinta, asadar, si tot ceea ce ne invata ea formeaza noua mea lume. Am trait candva numai pentru placere, am fugit de suferinta si de durerea de orice fel. Le detestam pe amandoua. Am decis sa le ignor pe cat posibil, cu alte cuvinte sa le tratez ca pe ipostaze ale imperfectiunii. Nu faceau parte din schema vietii mele. Nu aveau loc in filosofia mea. Mama mea, care cunoscuse viata in ansamblul ei, cita adesea din versurile lui Goethe ‒ scrise de Carlyle intr-o carte pe care i-o daduse cu ani in urma si, presupun, traduse tot de el:

Acel ce painea si-a udat

Cu lacrimi si nopti pline

De-amar pe pat plangand a stat,

Va stie, o, puteri divine¹.

Erau cuvintele pe care nobila regina a Prusiei, tratata de Napoleon cu atata brutalitate aspra, le cita in umilirea si exilul ei; erau cuvintele pe care mama le rostea in timpul necazurilor ei de mai tarziu. Iar eu refuzam cu desavarsire sa accept sau sa admit enormul adevar pe care il ascundeau. Nu-l intelegeam. Imi amintesc foarte bine cum ii spuneam ca nu doresc sa-mi mananc painea in durere sau sa-mi petrec noaptea plangand in asteptarea unei zile si mai amare. Nu stiam ca acesta era unul dintre lucrurile speciale pe care mi le pregatea Destinul; ca timp de un an intreg din viata mea nu aveam sa fac mai nimic altceva. Si asa s-a implinit destinul meu. Si in ultimele cateva luni, dupa dificultati si framantari cumplite, am reusit sa inteleg o parte dintre lectiile ascunse in miezul durerii. Clericii si oamenii care folosesc fraze lipsite de intelepciune vorbesc uneori despre suferinta ca despre un mister. In realitate, este o revelatie. Discernem lucruri pe care nu le-am discernut niciodata pana atunci. Abordam intreaga istorie din alt punct de vedere. Ceea ce simteam vag, prin instinct, despre Arta, realizam acum pe cale intelectuala si emotionala cu o claritate perfecta a viziunii si cu o intensitate absoluta a intelegerii.

Acum inteleg ca suferinta, fiind emotia suprema de care este capabil omul, este in acelasi timp ipostaza si testul oricarei Arte mari. Artistul cauta intotdeauna un mod de existenta in care trupul si sufletul sunt una si inseparabile; in care exteriorul este expresia interiorului; in care se dezvaluie Forma. Exista multe asemenea moduri de existenta; tineretea si artele preocupate de tinerete ne pot servi ca model intr-un anumit moment; in altul poate ne va placea sa credem ca, in subtilitatea si sensibilitatea impresiei sale, in sugerarea existentei unui spirit care salasluieste in lucrurile exterioare si are vesminte facute din pamant si aer, din ceata si din oras in mod egal, precum si in imbinarea morbida dintre propriile stari de spirit, tonuri si culori, arta peisajului modern realizeaza pentru noi pe cale picturala ceea ce au realizat cu o asemenea perfectiune plastica vechii greci. Muzica, in care orice subiect este absorbit de expresie si nu poate fi separat de ea, este un exemplu complex, o floare sau un copil, un exemplu simplu a ceea ce vreau sa spun; dar Suferinta este ipostaza extrema atat in Viata, cat si in Arta.

In spatele Bucuriei si al Rasului poate exista un temperament aspru, dur si incrancenat. Dar in spatele Suferintei este intotdeauna Suferinta. Durerea, spre deosebire de Placere, nu poarta masca. In arta, adevarul nu este orice corespondenta intre ideea esentiala si existenta accidentala; nu este asemanarea formei cu umbra sau a formei reflectate in cristal cu forma insasi; nu este Ecoul venind dinspre un deal golas, dupa cum nu este nici putul cu apa argintie din vale care arata Luna Lunii si pe Narcis lui Narcis. In arta Adevarul este unitatea unui lucru cu el insusi; exteriorul devenit expresie a launtricului; sufletul care se incarneaza; instinctul trupului din spirit. Din acest motiv nu exista niciun adevar comparabil cu Suferinta. Exista momente cand mi se pare ca Suferinta este singurul adevar. Celelalte lucruri pot fi iluzii ale ochiului sau ale poftei, facute sa-l orbeasca pe unul si s-o sature pe cealalta, dar din Suferinta au fost cladite lumile, iar la nasterea unui copil sau a unei stele este durere.

Mai mult chiar, in Suferinta exista o realitate intensa, extraordinara. Am spus despre mine insumi ca aveam o legatura simbolica cu arta si cultura timpului meu. Nu exista niciun om nefericit langa mine in acest loc nefericit care sa nu aiba o relatie simbolica cu insasi taina vietii. Deoarece taina vietii este suferinta. Este ceea ce se ascunde in spatele tuturor lucrurilor. Cand incepem sa traim, ceea ce este dulce este atat de dulce pentru noi, iar ceea ce este amar este atat de amar, incat ne indreptam in mod inevitabil toate dorintele spre placeri si incercam „sa ne hranim cu fagurele de miere nu numai o luna sau doua”², ci sa nu mai gustam in toti anii pe care ii avem nicio alta mancare, ignorand faptul ca ne infometam sufletul.

¹ Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, J.W. Goethe

² Before Parting (Înainte de despartire) de Algernon Charles Swinburn (1837‒1909)

Urmareste interviul despre Viata si scrisorile intime ale lui Oscar Wilde cu Nona Rapotan.

Fragment extras din volumul Portretul din oglinda - De profundis - Oscar Wilde si eu insumi, Oscar Wilde & Lord Alfred Douglas, colectia Autobiografia, Editura Herald, 2021.