Adolf von Harnack (1851-1930) este considerat cel mai important teolog protestant german si istoric al religiilor de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui de-al XX-lea. Dupa studii la Universitatea din orasul natal, Dorpat, astazi in Estonia, apoi la Universitatea din Leipzig, Adolf von Harnack devine profesor extraordinarius la Leipzig, apoi profesor la universitatile din Giessen, Marburg si Berlin, unde a fost si director al Bibliotecii Regale. Adolf von Harnack a propus in lucrarile sale separarea dogmei de ceea ce el numea esenta crestinismului. Dintre cartile sale amintim: Das Wesen des Christentums; Kleine Schriften zur Alten Kirche; Marcion. Das Evangelium vom fremden Gott. Aceste randuri sunt despre una dintre cele mai importante carti scrise de teologul german: Istoria dogmei. Introducere in doctrinele crestine fundamentale.

Initial Istoria dogmei/Grundriss des Dogmengeschichte, a aparut in sapte volume, intre anii 1886 si 1890, si este considerata un monument al istoriografiei crestine liberale. Este o lucrare impresionanta, care aducea o noua perspectiva asupra dogmei crestine, dupa ce anterior Adolf von Harnack a aderat si apoi a respins teoriile altor scoli teologice. El nu ezita sa vorbeasca despre un declin al credintei crestine, transformarea crestinismului evanghelic sub influenta filosofiei grecesti si inchistarea credintei intr-o dogma:

 „Pretentia Bisericii ca dogmele expun pur si simplu revelatia crestina, fiind deduse din Sfanta Scriptura, nu este confirmata de cercetarile istorice. Dimpotriva, devine clar ca, in conceptie si constructie, crestinismul dogmatic (dogmele) a fost lucrarea spiritului elenic pe teritoriul Evangheliei.”

Harnack subliniaza de la inceput doua aspecte in istoria crestinismului neintalnite in cadrul altor religii: putine incercari majore de reforma si predicarea adresata tuturor, greci, romani sau barbari, ceea ce a facut din crestinism o religie universala. Primele secole ale crestinismului au adus si primele confruntari, atat in exterior, cat si in interior. Romanii, care stapaneau intinse teritorii in Asia, au persecutat primele comunitati de crestini; influenta filosofiei grecesti asupra religiei crestine a primit un suflu nou, puternic prin ampla miscare sincretica gnostica. Si din simpla parcurgere a fisei bibliografice a autorului se observa atentia de care s-a bucurat in scrierile sale, Marcion, intemeietor al unui curent crestin de sorginte gnostica, primul eretic al Bisericii. Urmarind instituirea crestinismului ca doctrina, Adolf von Harnack supune atentiei tezele primilor apologeti (Aristides, Iustin, Tatian, Meliţo, Teofil, Tertullian, Minucius Felix) care au dezvoltat elementele rationale, filosofice ale crestinismului.

„Crestinismul poate fi definit ca o cunoastere a lui Dumnezeu transmisa de el insusi si ca o conformare virtuoasa la legea rationala, in aspiratia si stradania de a obtine viata vesnica si in certitudinea recompensei. Prin cunoasterea adevarului si savarsind fapte bune, oamenii devin virtuosi si au parte de binecuvantarea suprema”, afirma teologul german. Cu Clement Alexandrinul si cu Origen, filosofia si stiinta greaca s-au asezat alaturi de teologia crestina, moment important in constituirea dogmei crestine, pus in evidenta de autor.

Una dintre sintezele teologice crestine ale primului mileniu o reprezinta gandirea lui Augustin, catre care convergeau linia savantilor greci si cea a savantilor latini, punctul premergator lui Augustin fiind Ambrozie din Milano. Augustin a descoperit religia in religie, el avand un interesant parcurs spiritual; Augustin „a pus in fata fiecarui suflet propria sa glorie si responsabilitate – Dumnezeu si sufletul, sufletul si Dumnezeul sau. El a salvat religia de formele ei comune si cultice si i-a redat locul in inima ca un dar si o viata in har”. Dar constructia doctrinei crestine nu s-a facut numai prin adaugarea unor noi piese bine articulate asa cum au fost contributiile dogmatice ale lui Clement, Origen sau Augustin, ci si prin dispute cu ereziile care incercau sa speculeze o bresa sau o pozitie insuficient fortificata. Adolf von Harnack prezinta disputele dintre pelagianism si augustinism, controversa predestinarii, cea cu privire la Filioque si icoane, dar si noile sinteze ale stiintei ecleziastice avandu-i ca protagonisti pe Anselm, Bernard, Bonaventura sau Toma de Aquino. Miscarea lui Luther si framantarile din societate la iesirea din Evul Mediu a determinat organizarea unui conciliu, cel de la Trento care a lasat neschimbate obisnuintele si practicile Bisericii, asupra carora aveau sa revina conciliile din Vatican. Inceputul secolului al XVI-lea avea sa aduca ruptura in sanul catolicismului; Martin Luther l-a redescoperit pe Dumnezeu in Evanghelii, a restaurat viziunea religioasa a Evangheliilor: „Pentru Luther, intreaga religie era cuprinsa in interiorul acestui cerc. Dumnezeu cel viu – nu abstractiunea filosofica sau mistica – cel revelat, cert, Dumnezeu cel milostiv, inteligibil oricarui crestin”, afirma Adolf von Harnack. Luther si-a indemnat semenii sa caute si sa-si implineasca credinta in randuiala vietii lor naturale, nu in ceea ce institutiile suprapusesera inutil.

Istoria dogmei a lui Adolf von Harnack este o lucrare care isi pastreaza actualitatea, ramane o lucrare de referinta pentru cei preocupati de definirea conceptului de dogma. Termenul grecesc dogma, opinie sau decizie, s-a impus relativ tarziu si desemna ceea ce in substanta sa nu suporta nici alterare nici diminuare si se aplica in principal doctrinelor filosofice si ereziilor. Dogmele sunt cuvintele care pentru Biserica au valoare de obligatie si trebuie considerate ca manifestari ale unui fenomen de ordin universal.