De regula, oamenii foarte educati din lumea occidentala cred ca popoarele Asiei sunt mai primitive decat noi si deci se afla pe scara evolutiei intr-un punct care, pentru noi, ar fi inapoiat. In plus, se crede ca in aceste culturi oamenii nu pretuiesc prea mult personalitatea individuala, nutrind o perspectiva asupra omului in care individul tinde sa fie contopit in colectiv, indiferent daca acest colectiv este social sau cosmic. Se crede ca idealul spiritualitatii indiene, de exemplu, este sa ajungi intr-o stare de constiinta in care egoul individual dispare intr-un continuum estetic nediferentiat.

Desigur, aceasta este o caricatura, dar, este interesant ca, din punct de vedere istoric, aceasta perspectiva a diferentelor esentiale dintre Est si Vest, o perspectiva imbratisata in mare masura de psihanaliza, a aparut tocmai cand Vestul era ocupat sa colonizeze alte popoare, mai ales pe cele din Asia. A devenit deci foarte convenabil sa presupui ca aceasta colonizare nu era motivata, pur si simplu, de lacomie, ci de dorinta de a face ca niste popoare mai putin dezvoltate sa se bucure de beneficiile unei civilizatii si culturi superioare.

In decursul timpului, cunoasterea mai aprofundata a culturii orientale ne-a aratat ca toate aceste superstitii occidentale erau lipsite de orice fundament, dovedindu-ne, in plus, ca acele contraste tipice dintre Orient si Occident sunt in mare masura imaginare. Totusi, efortul de a le intelege este instructiv, fie si numai pentru o discutie pur teoretica. Nu voi demonstra acum, folosindu-ma de fapte concrete si de exemple, cat de false erau aceste contraste, ci voi incerca sa duc discutia spre un nivel mai constructiv.

Presupun ca perspectiva occidentala asupra naturii omului, ma refer la cea protestanta si anglo-saxona, pune mare pret pe integritatea si unicitatea individului. Cu alte cuvinte, individualismul a dus la o asemanare crescanda si la o pierdere a individualitatii, deoarece, in clipa in care se pune atata accent pe valoarea fiecarui deget incat echivaleaza cu separarea degetului de mana, degetul incepe sa nu mai aiba viata.

Cred ca vedem acum consecintele acestui individualism in faptul ca lucrurile basculeaza spre opusul lui, adica spre un colectivism simplu, pentru ca, de fapt, doctrina individualista si cea colectivista, doctrina capitalista si doctrina marxista se intemeiaza pe aceeasi conceptie eronata asupra naturii umane: conceptia potrivit careia omul nu este ceva realmente natural. Asta ar putea sa sune straniu, deoarece, in secolul al XIX-lea, curentul de gandire stiintifica din care se ivesc marxismul si capitalismul, dar si, desigur, o mare parte dintre doctrinele de psihoterapie era o filosofie a naturalismului stiintific, numita si monism. Se credea ca psihicul uman era un fenomen pur natural, si nu un suflet dintr-o alta lume captiv in trup. Dar comportamentul omului occidental a dezmintit total aceasta teorie. Caci tocmai atmosfera intelectuala a acestui naturalism stiintific a facut posibila aparitia unei tehnologii ale carei scopuri declarate erau sa „cucereasca natura” si un atac pe scara larga asupra lumii naturale.

Caci nu se mai credea ca omul era un suflet supranatural intrupat, ci ca era un capriciu al naturii – un accident al naturii –, o inteligenta aparuta intru totul spontan si nedemna de incredere, rezultata dintr-un proces de selectie naturala despre care nu poti sti sigur ca va perpetua fenomenul. Prin urmare, in calitatea lui de accident inteligent, omul a fost nevoit sa ia initiativa si sa-si apere inteligenta si cultura impotriva tuturor fortelor eroziunii naturale. Astfel, ciudatenia naturii a luat locul creatiei supranaturale, dar cele doua doctrine sunt, de fapt, identice.

Noi punem in contrast aceasta perspectiva – desi contrastul este o generalizare flagranta – cu anumite conceptii despre om precum cele pe care le gasim mai ales in China, in doctrina cunoscuta ca „daoism” si, intr-o oarecare masura in India, in conceptiile despre om din budism si hinduism. Cred ca aici se gaseste ceva de o importanta capitala. In general se crede ca perspectiva budista si daoista asupra identitatii omului se bazeaza pe o experienta terifianta de factura regresiva, experienta numita „misticism” sau „senzatie oceanica”, si cred ca neintelegerea apare mai ales din cauza utilizarii acestor cuvinte. De regula, in acest tip de experiente, frontierele stabilite de obicei intre ego sau individ si restul lumii nu mai sunt deloc rigide si nu mai sunt ca niste ziduri, ci sunt mai curand frontiere in sensul unor punti. Cu alte cuvinte, in aceste tipuri de gandire, fiinta umana dinauntrul pielii si lumea din exteriorul pielii sunt privite avand in piele o granita comuna ce apartine ambelor. Cunoastem acest lucru din stiintele noastre behavioriste, mai ales din ecologia umana si din psihologia sociala. Stim foarte bine ca, daca incercam sa descriem precis comportamentul organismului uman, indiferent ca vom numi acest comportament psihic sau fizic, dupa numai cativa pasi va fi necesar sa descriem comportamentul mediului si viceversa.

Cu alte cuvinte, nu poti spune prea multe despre comportamentul unei persoane individuale, al unui grup social sau al unei specii fara a vorbi despre comportamentul mediului: incepi astfel sa descrii comportamentul unui camp unificat.

Desi, la nivel teoretic, in aceste stiinte este foarte clar ca este vorba despre asa ceva, nu avem inca o paralela intre aceasta conceptie teoretica asupra omului si felul in care ne percepem propria identitate. Inca ne simtim ca niste egouri inchise in piele si, oricat de valoroasa ar fi aceasta perceptie, dincolo de o anumita limita ea duce la o alienare cronica, la un sentiment de singuratate, la senzatia de a fi niste organisme inteligente izolate intr-un univers bezmetic si neinteligent. Asta ne face sa cautam siguranta intr-o structura sociala asemanatoare turmei. Asadar, exista doua perspective asupra omului ce nu sunt contradictorii, ci ar trebui sa se afle intr-un raport ierarhic. Perspectiva orientala asupra omului ca nod intr-un camp unificat de comportament, deoarece, la urma urmei, aceasta asa-zisa experienta mistica nu este altceva decat senzatia de om-si-univers ca o configuratie unica de comportament. Asta e tot. Nu este nevoie sa invoci vreo chestie misterioasa. Perspectiva occidentala, care pune accentul pe valoarea speciala a fiecarui organism si pe caracterul sau unic.

Aceste doua perspective asupra omului se armonizeaza intr-o structura ierarhica. Ele nu sunt reciproc exclusive. Am spus uneori ca una dintre caracteristicile maturitatii este capacitatea de a discerne ceea ce este mai important de cea ce este mai putin important.

Cred ca avem nevoie de o conceptie asupra omului asociata cu o perceptie a omului ca fiinta aflata cu adevarat acasa in mediul sau natural si cosmic. Nu putem porni de la premisa ca suntem niste insule de inteligenta intr-o lume totalmente capricioasa.

Caci o lume in care omul evolueaza trebuie sa fie un mediu ce a evoluat el insusi din punct de vedere ecologic pana la punctul in care poate sustine organismul uman. Un organism inteligent demonstreaza existenta unui mediu inteligent.

Este de o importanta capitala pentru lumea vestica sa gasim modalitatile de a intelege ca asta este situatia, caci altminteri o vom lua razna cu totul, folosind eronat si exploatand resursele noastre naturale si semenii nostri: animalele, insectele si bacteriile. Nu vom utiliza niciodata lumea corect fara experienta concreta si precisa ca ea este in aceeasi masura trupul nostru ca si ceea ce se afla inauntrul pielii noastre. Dar aceasta perceptie atotcuprinzatoare a naturii omului nu este contrara valorilor occidentale ce pun accentul pe importanta individului si a personalitatii sale. De fapt, nu doar ca aceste perspective nu se afla in conflict, dar ele se presupun reciproc. Pentru a reveni la exemplul nostru: degetele mainii se pot misca separat. Ele sunt perfect articulate si foarte diferite, dar viata lor, diferenta si individualitatea lor depind de apartenenta lor la un singur organism, depind de fundamentul comun care se afla in spatele diferentierii lor individuale.