Zenul înseamnă o eliberare din timp. Atunci când deschidem ochii şi vedem clar, devine evident că nu mai există un alt timp decât această clipă, trecutul şi viitorul fiind abstracţiuni fără vreo realitate concretă.

Până când acest lucru devine clar, ni se pare că viaţa noastră este numai trecut şi viitor, iar prezentul nu e mai mult decât infinitezimala linie asemenea unui fir de păr ce le desparte. De aici provine senzaţia „de a nu avea timp” a unei lumi care se grăbeşte atât de mult, încât piere înainte de a ne bucura de ea. Dar prin „trezirea la clipă” vedem că senzaţia aceasta este de fapt inversul adevărului: trecutul şi viitorul sunt mai degrabă iluzii fugare şi prezentul este veşnic real. Descoperim că succesiunea lineară a timpului este o convenţie a gândirii noastre verbale unilineare, a unei conştiinţe ce interpretează lumea percepând numai bucăţele din ea, pe care le numeşte lucruri şi întâmplări.

Dar fiecare astfel de percepţie a minţii exclude restul lumii, astfel încât acest tip de conştiinţă poate ajunge la o viziune aproximativă a întregului numai printr‑o serie de perceperi succesive. Iar superficialitatea acestei conştiinţe se vede din faptul că ea nu poate regla nici măcar organismul uman. Căci dacă ar trebui să controleze bătăile inimii, respiraţia, funcţionarea nervilor, glandelor, muşchilor şi a organelor de simţ, ar trebui să dea înconjur fără încetare corpului pentru a avea grijă de ele pe rând, fără a‑i rămâne timp pentru nimic altceva. Din fericire, acest lucru nu e necesar, organismul este reglat de „inteligenţa originară” din afara timpului, care conduce viaţa în totalitatea ei şi astfel poale face atât de multe lucruri dintr‑odată.

Totuşi, conştiinţa superficială nu este ceva separat de „inteligenţa originară”, ci o activitate specializată a acesteia. Astfel, conştiinţa superficială se poate trezi la eternul prezent dacă încetează de a mai percepe. Dar acest lucru nu se va întâmpla doar dacă încerci să te concentrezi asupra prezentului – un efort care face clipa să pară şi mai înşelătoare şi fugară, mai cu neputinţă de adus în centrul atenţiei. Conştientizarea „eternului acum” se produce prin acelaşi principiu ca şi claritatea auzului şi a vederii, sau ca adevărata libertate a respiraţiei.

Vederea clară nu are nicio legătură cu a încerca să vezi, ea este tocmai înţelegerea faptului că ochii vor primi fiecare detaliu numai prin ei înşişi; căci cât sunt deschişi lumina nu poate fi împiedicată să ajungă la ei. În acelaşi mod nu e greu să devii pe deplin conştient de prezentul etern, când te convingi că nu poţi fi conştient de nimic altceva şi că în mod concret nu există trecut sau viitor. A face un efort de concentrare asupra momentului instantaneu presupune faptul că ar exista şi alte momente. Dar ele nu pot fi găsite nicăieri şi într‑adevăr rămâi în prezentul etern la fel de uşor cum ochii şi urechile răspund la lumină şi sunet.

Iar acest prezent etern este curgerea fără grabă, „în afara timpului” a lui Dao:

O astfel de curgere încât, mişcându‑se, pare să doarmă,
Prea plină pentru sunet sau spumă.

După cum a spus Nan Quan, a încerca să fii de acord cu el înseamnă să te depărtezi de el, deşi de fapt nu poţi să te depărtezi şi nici nu există nimeni care să se depărteze. Astfel, de asemenea, nu poţi să scapi de eternul prezent încercând să participi la el, şi tocmai aceasta ne arată că nu există un eu distinct care îl priveşte şi îl cunoaşte – de aceea Hui Ke nu a putut să‑ş i găsească mintea atunci când Bodhidharma i‑a cerut să i‑o arate. Oricât de uimitor ar părea şi oricâte probleme filosofice ar ridica, o singură privire clară ne arată adevărul de neevitat. Există numai acest acum. El nu vine de nicăieri, nu merge spre nicăieri. Nu este permanent, dar nu este nici trecător. Deşi în mişcare, este totdeauna imobil. Când încercăm să‑l prindem pare a fugi şi totuşi este mereu aici, nu putem scăpa de el. Când privim în jur şi încercăm să găsim eul care cunoaşte acest moment, ne dăm seama că a dispărut, ca şi trecutul. De aceea al şaselea Patriarh spune în Tan Jing:

În acest moment nu există nimic care să înceapă a fi.
În această clipă nu există nimic care încetează a fi.
Deci nu exista viață‑și‑moarte de adus la un sfârşit.
De aceea liniştea absolută (a Nirvanei) este acest moment prezent.
Deşi ea exista în acest moment, acest moment nu are limite şi în el este o fericire eternă. 

Totuşi, când suntem nevoiţi s‑o facem, acest moment poate fi numit „prezent” numai în relaţie cu trecutul şi viitorul sau cu cineva pentru care el este prezent. Dar când nu există nici trecut, nici viitor, şi nimeni pentru care acest moment să fie prezent, ce este el?
Când Fa‑chang era pe moarte, o veveriţă a ţipat pe acoperiş.

„Chiar asta e, a spus el, şi nimic altceva.”