O istorie a misticii crestine este de neconceput fara evocarea punctelor forte ale experientei unor mistici din randul carora amintim pe: Origen, Grigore de Nyssa, Dionisie Areopagitul, Bonaventura, Meister Eckhart, Ioan al Crucii, Tereza de Avila sau Ignatiu de Loyola. Trairile mistice si scrierile celor amintiti, si ale multor altora, ne amintesc o celebra spusa a lui Pascal: „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isac si al lui Iacov si nu Dumnezeul filosofilor si savantilor. Dumnezeu sensibil inimii si nu ratiunii.” Descoperindu-si de tanara vocatia religioasa, avand viziuni extraordinare, citind cu aviditate Confesiunile sfantului Augustin, Tereza de Avila (1515-1582), dupa „convertirea” petrecuta in jurul anului 1555 si-a propus sa reformeze Carmelul readucandu-l la regulile sale prime.

In istoria si doctrina Terezei de Avila, convertirea omului, indreptarea lui catre Dumnezeu capata o mare importanta. Prima sa carte – Cartea Vietii – este istoria convertirii sale, scrisa la maturitate povesteste cum vederea unei statui a lui Isus si lectura Confesiunilor augustiniene au provocat o drama interioara care s-a sfarsit prin a-si pune intreaga incredere in Dumnezeu. Pastrata in Biblioteca regala Sfantul Laurentiu de la Escurial, cartea are 40 de capitole si 450 de pagini si are particularitatea de a pune accentul pe componenta mistica a vietii Terezei de Avila, povestirea urmand un plan istoric, cel al educatiei in familie si al descoperirii vietii religioase, si un plan mistic. Teologii au considerat Cartea Vietii ca fiind una dintre cele mai importante scrieri ale Terezei de Avila, ocupand un loc de prima mana in spiritualitatea crestina; este un document incomparabil ca limba spaniola a jumatatii de veac XVI, dar si sub aspect religios, povestirea Terezei fiind un document unic prin forta cu care afirma prezenta lui Dumnezeu in viata omului, afirmarea prezentei sale iubitoare fiind ratiunea prima a cartii Terezei de Avila. Cartea Vietii nu pretinde constructia vreunei teorii, ci oferirea unor indicatii utile pentru inaintarea pe calea spirituala; este vorba despre o intelepciune supraconceptuala si experimentata, o cautare a intelepciunii prin conaturalitate afectiva. Tereza de Avila marturiseste, prin descrieri de mare finete, miscarile cele mai subtile ale vietii sufletului sau. Alaturi de Cartea Vietii, Tereza de Avila este autoarea a inca doua mari carti indisociabile de circumstantele vietii sale spirituale: Calea perfectiunii (1566-1570) si Castelul interior (1577). Castelul interior este considerata una dintre cele mai importante lucrari ale misticii crestine apusene, a aparut de curand intr-o noua versiune romaneasca, traducere de Anca Irina Ionescu, introducere si note de Pr. Tomas Alvarez, editie ingrijita de Ordinul Carmelitanilor Desculti din Romania, Bucuresti, Editura Herald, colectia „Spiritualitate crestina”, 2020, 272 p.

„Acest tratat, numit Castelul interior, a fost scris de Tereza a lui Isus, calugarita a Fecioarei de pe Muntele Carmel, pentru surorile si fiicele ei, calugaritele carmelitane desculte.” Acesta este titlul complet si dedicatia Terezei de Avila, in continuarea caruia parintele P.F. Ribera a notat ca pe marginea textului original s-au facut mai multe glose, deplangand adaugirile, care de cele mai multe ori altereaza sensul original surprins de autor. Ribera ii indeamna pe cititori sa aiba sub ochi si in minte literele si spiritul imprimate acolo de Tereza de Avila. Cartea este scrisa intr-un timp relativ scurt (intre 3 iunie si 19 noiembrie 1577) la indemnul/porunca parintelui Ieronim Gracian si a teologului Alonso Velasquez , in urma unei discutii purtate in vorbitorul Manastirii Carmelitane din Toledo. Initial Tereza s-a opus, Ieronim Gracian reproducand aproximativ cuvintele sale:

„De ce doriti sa scriu? Sa scrie invatatii care au

studiat, eu nu sunt decat o proasta si nu voi sti

ce sa spun: am sa pun un cuvant in locul altuia si

cu aceasta voi face rau.”

 

 

Tereza de Avila a trecut peste impotrivirea initiala, primise cu cinci ani inainte taina „casatoriei spirituale”, putea relua esentialul scrierilor anterioare din perspectiva noii stari mistice la care ajunsese. Din acest punct de vedere, acest tratat reprezinta opera sa cea mai completa, cea mai bogata si cea mai nuantata in care atinge perfecta stapanire a stilului si a gandirii. Cartea reda traiectoria integrala a unui suflet contemplativ aflat in deplina aprofundare a unirii cu Dumnezeu, a cautarii salasului care este Castelul cu multele sale lacasuri aflate sus sau jos, pe laturi sau in centru:

„Sa revenim la Castelul nostru cu multe Lacasuri.

Nu trebuie sa intelegeti ca aceste Lacasuri sunt

asezate in sir unul dupa altul, ci atintiti-va privirea

spre centru, la incaperea unde se afla regele si

ganditi-va la miezul  [fructelor] de palmier, la care

trebuie sa dam la o parte multe straturi pana la ceea

ce este delicios de mancat. Pentru ca pe cele ale

sufletului trebuie sa le consideram intotdeauna ca

avand amplitudine, intindere si maretie si n-am

exagera cu nimic, deoarece sufletul este capabil

de mult mai mult decat ne putem imagina noi.”

Prin aceasta trimitere la Lacasurile Castelului sau interior, Tereza de Avila ne indica sensul profund al itinerariului sau mistic autentic supranatural.

Nu este vorba despre o introversiune care urmareste criteriile misticii naturale a sinelui asa cum este cunoscuta in India, ci de o interiorizare extatica in care sufletul detasat de lume este supus deplin actiunii lui Dumnezeu. In primele trei Lacasuri, sufletul se straduieste sa dobandeasca conditiile – cunoastere de sine, simtul pacatului, umilinta – care ii vor permite, daca va voi Dumnezeu, dobandirea gratiei mistice cele mai inalte. In urmatoarele patru Lacasuri, initiativa apartine in intregime divinitatii, Tereza de Avila incredintandu-se Sfantului Duh si rugandu-l

„ca de aici inainte sa vorbeasca El pentru mine, ca

sa spun ceva despre cele ce au mai ramas, in asa fel

incat sa le intelegeti.”

 

 

Sunt Lacasuri mai aproape de locul unde se afla regele, avand o mai mare frumusete decat altele, aducand infinite consolari spirituale, „placeri de la Dumnezeu”. Contemplativul participa la rugaciunea de reculegere, o etapa inaintea rugaciunii de liniste, cea in care simturile si lucrurile exterioare isi pierd drepturile. Incercarile din aceste Lacasuri amintesc de „noaptea pasiva a simturilor”, asa cum le descria Ioan al Crucii, premergatoare suferintelor si mai radicale pe care le incearca sufletul in rugaciunea de unire cu Dumnezeu. Perfect purificat inaintea intrarii in al saselea Lacas, sufletul poate fi admis la logodna spirituala, pentru ca mai apoi al saptelea Lacas sa fie cel al casatoriei spirituale, care reprezinta starea cea mai inalta la care poate spera si accede sufletul omenesc indrumat de Dumnezeu.

Tereza de Avila, in ciuda unor probleme de sanatate, a scris Castelul interior in cateva luni; imediat ce a incheiat redactarea manuscrisului, la sfarsitul lui noiembrie 1577, s-a grabit sa-l trimita lui Ioan al Crucii, doar ca vestitul teolog nu a mai apucat sa citeasca lucrarea, la inceputul lui decembrie fiind arestat la Toledo. Manuscrisul a fost citit de Ieronim Gracian si Diego de Yanguas, Gracian facand adnotari si corecturi care insa nu au alterat textul original, intrucat cuvintele sale au fost scrise intre randuri. Castelul interior a aparut in 1588, dar editorul a avut la dispozitie o copie, originalul fiind pastrat si atunci, ca si acum, la Sevilia. Abia in 1882, prin grija cardinalului de Sevilia, Joaquin Lluch, a aparut prima editie facsimilata a originalului. Toti comentatorii au remarcat ca unul dintre meritele literare ale cartii il constituie simbolismul expunerii.

De la primele randuri, Tereza isi anunta cititorii ca va folosi simboluri pentru a inlesni intelegerea textului. Au fost identificate patru simboluri: simbolul structural, coextensiv intregului expozeu; simbolul punctual, apa; simbolul viermelui de matase si al fluturelui; simbolul nuptial, specific ultimelor Lacasuri, logodna si casatoria. Cele patru simboluri pot fi identificate in Biblie, dar in realitate radacina lor existentiala este autobiografica, Tereza intelegandu-si propria persoana ca pe un castel, redandu-ne tensiunea sa interioara. Castelul interior este o lectie de teologie spirituala care devine un tratat de teologie mistica. Experientele Terezei de Avila i-au descoperit un nou orizont spiritual pe doua planuri: unul antropologic, al misterului omului, celalalt, al cufundarii in misterul transcendent. Scrierile Terezei de Avila ocupa un loc singular in ceea ce teologii numesc pedagogia contemplativa, propunand un itinerar spiritual in care suntem invitati in diversele lacasuri ale Castelului interior, totul sub semnul echilibrului si al extazului admirabil redat de Gian Lorenzo Bernini, in sculptura aflata in Bazilica Santa Maria della Vittoria, din Roma.