Emoțiile, deși interpretate și denumite de către intelect, sunt în mod integral o experiență a corpului. Fiecare emoție arată diferit pentru un observator și are o expresie corporală diferită. Fiecare emoție este caracterizată de un tipar discret de contracții ale mușchilor scheletici, vizibile la nivelul feței și al posturii corporale (sistemul nervos somatic). De asemenea, fiecare emoție este simțită în mod diferit în interiorul corpului. Diferite tipare de contracții ale mușchilor viscerali sunt perceptibile sub formă de senzații corporale (senzații interne). Aceste senzații sunt transmise apoi creierului prin intermediul nervilor proprioceptivi. Modul în care o emoție arată din exteriorul corpului, în expresia facială și în postură, o comunică celorlalți din mediul nostru înconjurător. Modul în care o emoție este simțită în interiorul corpului o comunică propriei persoane. Într-o mare măsură, fiecare emoție este rezultatul interacțiunii dintre sistemele nervoase senzorial, autonom și somatic și este interpretată la nivelul cortexului creierului.

În limba engleză este puțin dificil de realizat diferențierea dintre experimentarea conștientă a emoțiilor și senzațiile corporale. Cuvântul „simțire” este folosit de obicei pentru ambele: „Mă simt trist” și „Simt un nod în gât”. Poate că nu este întâmplător că „a simți” exprimă ambele experiențe, o recunoaștere semantică a faptului că emoțiile sunt compuse din senzații corporale. Cu toate acestea, o posibilă clarificare a confuziei poate fi realizată prin distingerea între sentimente, emoții si afecte. Donald Nathanson (1992) a abordat această dilemă. El delimitează afectul drept aspectul biologic al emoției și sentimentul [în lb. eng., feeling] drept experiența conștientă. El sugerează că memoria este necesară pentru a crea o emoție, în timp ce afectele și sentimentele pot exista fără memoria unei experiențe anterioare.

Faptul că emoțiile sunt conectate de corp într-un anumit mod nu ar trebui să reprezinte o surpriză. Vorbirea de zi cu zi este plină de fraze – în multe limbi – care reflectă legătura dintre emoție și corp, dintre psihic și somatic. Iată câteva exemple:

Furie – Îmi dă dureri de cap.
Tristețe – Sunt sugrumată de durere.
Dezgust – Îmi provoacă greață.
Fericire – Aș putea exploda de fericire!
Frică – Am fluturi în stomac.
Rușine – Nu te pot privi în ochi.

Modul în care o persoană își numește propriile emoții variază, bineînțeles, în funcție de felul în care emoțiile au fost denumite în familia și cultura sa. Cu toate acestea, preocuparea noastră nu este reprezentată de modalitatea în care o emoție este denumită. Ceea ce este semnificativ pentru această parte a discuției despre traumă și corp îl reprezintă modul în care o emoție este simțită și exprimată.

Mânia / furia

Mânia este o emoție de autoprotejare. Ea poate implica un efort de a preveni lezarea sau poate indica o limită. De asemenea, ea reprezintă o reacție obișnuită în condițiile în care ești amenințat, rănit sau speriat sau către persoana care a provocat-o. Mânia poate escalada în furie când amenințarea este extremă sau când nu sunt respectate afirmațiile „Nu face asta!” sau „Oprește-te!” Când mânia și furia devin cronice ca rezultat al traumei, în viața de zi cu zi a unei persoane pot apărea dificultăți. Mânia inadecvată sau orientată în mod greșit poate dăuna relațiilor interpersonale și stabilității profesionale; a provoca celorlalți mânie poate deveni un pericol în sine. De exemplu, câte cazuri de „furie în trafic” sunt provocate de o irascibilitate care își are rădăcinile în traume nerezolvate?

Anxietate / frică / teroare

Frica ne alertează în cazurile de pericol și de rănire potențială. Frica și anxietatea reprezintă emoții obișnuite pentru cei cu stres posttraumatic (SPT) și tulburare de stres posttraumatic (TSPT). LeDoux (1996) face distincția între cele două: el consideră că frica este stimulată de ceva din mediu, iar anxietatea este stimulată din interior. De asemenea, LeDoux concepe frica drept forța motrice a mai multor tulburări psihologice: fobie, anxietate, panică și obsesiv-compulsivitate.

Teroarea este forma extremă a fricii. Ea este centrală în experiența traumei, fiind rezultatul (percepției) amenințării vieții. Biologia terorii implică axa HHC și activarea sistemului nervos simpatic, discutate anterior în cadrul acestui capitol. Odată ce s-a terminat trauma, de obicei teroarea se reduce și se transformă în frică, chiar
și în cazul persoanelor care îi suportă consecințele negative. Cu toate acestea, în timpul unui flashback, teroarea se poate întoarce cu toată intensitatea ei inițială.

Una dintre problemele persoanelor cu SPT sau TSPT este aceea că frica persistă mult timp după ce amenințarea dispare, asociindu- se frecvent cu din ce în ce mai multe aspecte ale mediului înconjurător. Frica pe care ei au simțit-o în trecut din cauza unei amenințări externe devine o anxietate generată din interior. Așa cum am discutat anterior, acest lucru ar putea fi cauzat de producerea insuficientă de cortizol sau de perceperea continuă a amenințării. Oricare ar fi cauza, rezultatul este debilitant. Când frica este atât de generalizată, funcția ei protectivă este împiedicată. Când totul este perceput ca fiind periculos, nu mai există discriminarea între ceea ce este cu adevărat primejdios și ce nu. Este precum o alarmă antifurt care se declanșează tot timpul. Nu se știe niciodată când se declanșează din motive reale. Este tipic pentru cei cu TSPT să cadă pradă situațiilor periculoase. Sistemul lor intern de alarmă este atât
de suprasolicitat, încât a devenit inactiv. Un rezultat al psihoterapiei traumei îl reprezintă restabilirea funcției protective a fricii.

Rușinea – dezamăgirea de sine

Rușinea este o emoție dificil de gestionat în orice context. Acest lucru este la fel de adevărat și în cazul rușinii care apare ca rezultat al traumei. Adesea indivizii cu TSPT prezintă o parte semnificativă de rușine implicată în tulburare. Este de așteptat ca rușinea să reprezinte o parte a TSPT când trauma este rezultatul unui abuz sexual sau al violului. Ne așteptăm mai puțin să o întâlnim în alte circumstanțe. Atunci de ce este rușinea o trăsătură atât de comună și în alte configurații traumatice? În aproape orice traumă nerezolvată se pune întrebarea „De ce nu am putut să opresc (să fac mai mult, să mă apăr, să fug etc.), ce s-a întâmplat?” Este posibil ca persoanele cu TSPT să creadă la un nivel profund că s-au dezamăgit pe sine (poate și pe alții) și/sau că ceva intrinsec este în neregulă cu ei, făcându-i să cadă victimă traumei. Bineînțeles că rușinea nu este singura forță motrice a TSPT, însă ea poate fi una importantă.

Una dintre dificultățile legate de rușine este aceea că nu pare să se exprime și să se elibereze în același mod cu celelalte sentimente: tristețea și suferința sunt eliberate prin intermediul plânsului, furia, prin intermediul țipătului și mersului apăsat, frica, prin urlet și tremurat. Atunci ce poate fi făcut pentru alinarea rușinii, dacă ea nu se descarcă și nu se eliberează prin abreacție sau catharsis? Acceptarea și contactul par a fi cheia pentru dizolvarea rușinii. Deși aceasta lasă impresia că nu se descarcă, se pare că se disipează în situații foarte speciale – contactul plin de acceptare, necritic, cu o altă ființă umană.

Când analizăm rușinea, poate fi important să avem în vedere ambele părți ale ei. De obicei, ea este percepută drept o emoție teribilă, deoarece este groaznic să simți rușine. Cine ar vrea să simtă rușine? Cu toate acestea, rușinea, precum orice altă emoție, este importantă pentru supraviețuire. Frica, de exemplu, avertizează în caz de pericol, în timp ce furia îl informează pe celălalt să nu se mai apropie (la propriu sau la figurat). Atunci care este importanța rușinii pentru supraviețuire? Se pare că rușinea, cel puțin de-a lungul evoluției, a folosit la păstrarea comportamentului individului întrelimitele normelor culturale care susțin „supraviețuirea tribului”.

Rușinea este acel element care ne oprește să ne comportăm în moduri care ne-ar putea dăuna nouă, familiilor și comunităților noastre. De fapt, ea poate reprezenta emoția care se află la baza formării conștiinței. Ca emoție, rușinea nu este rea în totalitate. Este bine-cunoscut faptul că acceptarea reprezintă primul pas spre rezolvarea oricărei stări emoționale nedorite, iar perceperea rușinii ca având o funcție pozitivă ar putea ajuta la realizarea acestui pas.

Suferința

Suferința este o reacție la pierdere sau la schimbare. Ea reprezintă o resursă grozavă în psihoterapia traumei și a TSPT. Prin natura sa, suferința este un semn că o experiență a fost plasată în trecut. De obicei, este un semn pozitiv dacă un client aflat în terapia traumei ajunge în etapa în care iese la suprafață suferința. Uneori un client se poate teme că suferința sa reprezintă o regresie în traumă, dar în mod normal acest fapt înseamnă exact opusul, o înaintare către vindecare. Când se lucrează centrat pe conștientizarea corporală, majoritatea clienților vor observa că suferința lor îi ajută să se simtă mai rezistenți, mai puțin temători, dar și mai triști. Suferința apare uzual în mai multe etape ale psihoterapiei traumei, când un aspect al traumei este rezolvat și experiența internă se schimbă de la prezent la trecut: „Am fost foarte speriat”, „A fost îngrozitor” etc. În acest context suferința reprezintă un semn că are loc vindecarea.