Pana si comentatorii care nu impartasesc integral opiniile lui René Guénon recunosc unitatea operei sale, unitatea stilului care reflecta unitatea doctrinei, incat nu putini sunt cei care sustin ca opera lui Guénon cere fie o adeziune totala, fara echivoc, fie o respingere cu aceeasi masura. Trasaturile amintite asigura operei lui René Guénon un loc distinct printre productiile intelectuale notabile ale secolului al XX-lea; dincolo de inerentele divergente de idei, nimeni nu poate nega importanta si maretia operei guénoniene, care este, in general, considerata ca expresia majora a ezoterismului traditional din secolul al XX-lea. Dupa iluminismul secolului al XVIII-lea care s-a aratat dezinteresat de ezoterism, de alchimie, de hermetism si ocultism, secolul al XIX-lea a marcat o revigorare a cercetarilor asupra domeniilor amintite, René Guénon preluand la inceputul secolului al XX-lea teme puse in circulatie de numerosi autori care l-au inspirat, dar pe care i-a depasit prin amploarea geniului intelectual si prin caracterul unic al pozitiei sale. Intr-o lume dedata celui mai anti-spiritual rationalism, René Guénon a reamintit cu o forta remarcabila ca religia este detinatoarea unei Cunoasteri pe langa care intreaga stiinta si intreaga filosofie moderne nu ar fi decat o „stiinta ignoranta”. René Guénon a avut contributii notabile in multe domenii ale tabloului cultural al lumii moderne, unul dintre acestea fiind ezoterismul pe care dorea sa il pastreze in stransa relatie cu sacrul, din perspectiva sa ezotericul si exotericul fiind doua moduri ale hermeneuticii sacrului. Orice forma a sacrului spune mai mult decat ceea ce este, esenta pe care o exprima fiind mai mult decat existenta sa sensibila sau mentala. O buna parte din convingerile sale despre ezoterism, René Guénon le expune in cartea Ezoterismul crestin. Ordinele initiatice si simbolismul profund al traditiei crestine, Bucuresti, traducere de Daniel Hoblea, Editura Herald, colectia „Philosophia perennis”, 2022, 160 p.

René Guénon abordeaza structura crestinismului sub dublul sau aspect religios si initiatic. Discutia despre ezoterismul crestin este una care continua sa suscite confruntari de opinii, adeziuni si respingeri cu putine argumente. Sigur ca tot ceea ce tine de mister, de ceea ce este ascuns are forta de atractie, constituind un teren adanc speculat dupa propriul mod de receptivitate al fiecaruia, pentru ca orice forma a sacrului spune mai mult decat ceea ce este; prin aceasta orientarea ezoterica face parte din hermeneutica sacrului si este o exigenta constitutiva. In mod invers, exoterismul consta in a reduce sensul ascuns la sensul manifest. Domeniul ezoterismului este unul dificil de abordat, fiind inconjurat de o nebuloasa in care lucrurile false sunt mai multe decat caile de acces, pentru a relua inspiratul titlu al unei carti a lui Antoine Faivre. René Guénon a avut doua merite in acest domeniu. Mai intai el a conferit notiunii de esoterism o semnificatie precisa, riguroasa, smulgand-o din nebuloasa ocultista si din gruparile pseudo-ezoterice, reamintind crestinilor ca exista un sens profund si decisiv sun voalul formelor simbolice; respingand acest sens spiritual inseamna privarea de intelegerea revelatum-ului, formele simbolice ramanand o simpla ingramadire de superstitii. In al doilea rand, Guénon a deschis perspective si a enuntat principii generale, a aratat ceea ce era o interpretare ezoterica a datelor unei traditii, a furnizat un ansamblu de cunostinte, explicatii de o justete uimitoare; el expune interpretari ezoterice si le comunica cititorilor sai.

René Guénon are anumite rezerve fata de unele tendinte ale crestinismului inceputului de veac XX, fata de traditia exoterica a crestinismului intrebandu-se daca

„crestinismul avea la originile sale, atat prin riturile lui cat si prin doctrina, un caracter esentialmente ezoteric si, in consecinta, initiatic.”

La inceputuri este posibil ca Biserica „sa-si fi constituit o organizatie inchisa sau rezervata, in care sa nu fie toti admisi in mod indistinct, ci doar cei ce posedau calificarile necesare pentru a primi in mod valabil initierea”. Probabil ca in epoca lui Constantin si a Conciliului de la Niceea, crestinismul era o religie in sensul propriu, „o forma traditionala ce se adreseaza tuturor fara deosebire”, desi, in opinia lui Guénon, „misterele” trebuia sa ramana in ochii vulgului ceva imposibil de inteles, ceva care „trebuia sa ramana in intregime necunoscuta celor care au fost apoi admisi in crestinismul devenit exoteric.” In urma cu un sfert de secol, Jean Borella, la acea vreme profesor la Universitatea Nancy II, a publicat un amplu studiu despre esoterism si crestinism: Esotérisme guénonien et mystère chrétien (Editions L’Age d’homme, Lausanne); dupa cativa ani, Jean Borella a avut amabilitatea sa raspunda catorva intrebari care au devenit substanta interviului

„Gnoza cere posibilitati ale inteligentei care nu sunt egal prezente la toti oamenii”,

publicat in volumul nostru Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism. Iata un fragment din raspunsul lui Jean Borella la intrebarea mea daca exista un ezoterism crestin:

„In sensul lui Guénon (ezoterismul – cale spirituala instituita de o Autoritate traditionala) un astfel de ezoterism nu a existat niciodata in crestinism. Vorbesc de un ezoterism institutional central, relativ la ceea ce constituie centrul caii cristice. [...] Altfel spus, nu exista doua Biserici, Biserica lui Petru, exoterica, si Biserica lui Ioan, ezoterica. Crestinismul nu este, in structura sa globala, organizat in doua parti, una exterioara si comuna, alta interioara si rezervata. In crestinism nu a existat niciodata echivalentul a ceea ce este sufismul in islamism. [...] Sfidez pe oricare ar proba existenta in crestinism a unei institutii ezoterice centrale. Aceasta nu inseamna ca nu exista un spirit de ezoterism, un ezoterism esential care se identifica cu calea lui Isus.”

Ordinile cavaleriei ca si organizatiile orientale cu caracter initiatic au primit denumirea de „pazitori ai Pamantului Sfant”, dar acest pamant nu este al Palestinei, el are ca sinonime, in opinia lui René Guénon, „Pamantul Pur”, „Pamantul Sfintilor”, „Pamantul Fericitilor”; el era deopotriva „Centrul lumii”, adica un centru spiritual pe care il avea orice popor posesor al unei traditii, acel centru avand un rol comparabil cu cel al Templului lui Solomon, care in lipsa existentei materiale avea o semnificatie cu totul ideala. Pentru apuseni drumul care ducea la „Pamantul Sfant” este cu totul pierdut si nu va fi gasit decat odata cu regasirea propriei traditii. Chiar daca nu poate fi stabilita o filiatie directa, Guénon vede in Fede Santa, „Fideli d’Amore” sau „Massenie du Saint Graal” mostenitoare ale spiritului Ordinului Templului. Pornind de la cartea lui Luigi Valli, Il Linguaggio segreto di Dante e dei „Fedeli d’Amore”, Rene Guenon face un amplu comentariu asupra meritelor si limitelor studiului criticului italian, un bun prilej de a reveni la opera divina a lui Dante. Ce sustine Luigi Valli? Teza sa, sustinuta de o abundenta bibliografie si de un impresionant ansamblu de argumente, este ca „doamnele” celebrate de poetii care erau in legatura cu organizatia „Fedeli d’Amore”, Dante, Cavalcanti, Petrarca, Boccaccio, nu ar fi decat una si aceeasi Doamna simbolica, reprezentand Inteligenta transcendenta sau Intelepciunea divina. Ce ii reproseaza René Guénon? Nu teza, interpretarile sau argumentatia, ci faptul ca autorul „nu are mentalitatea «initiatica» ceruta pentru a trata in profunzime un asemenea subiect”. Pentru ezoterologul francez este regretabil ca Luigi Valli este lipsit de cunoasterea directa a datelor traditionale, ca are o idee superficiala despre Roza-Cruce, dar si despre masonerie, ca nu a inteles rolul simbolismului, ca este intr-o constanta confuzie cand vorbeste despre caracterul „initiatic” sau „mistic” al unor doctrine.

„Se pare ca, in sfarsit, a venit timpul sa se dezvaluie adevaratul sens al operei lui Dante”

, scrie cu incredere Guénon in finalul comentariului sau. Nu stia ca intre timp Luigi Valli murise, nu inainte de a fi scris volumul al doilea al cartii, raspunzand unor obiectii si adaugand note complementare. Obiectiile cu care a fost primit primul volum erau despre apartenenta lui Dante la o organizatie initiatica, fapt respins de mediile catolice, despre poezia simbolica, despre raporturile „Fedeli d’Amore” cu alchimia, despre semnificatia medaliei lui Dante aflata intr-un muzeu din Viena.

Cartea lui Arthur Edward Waite (The Holy Grail, its legends and symbolism) si studiul lui Charbonneau-Lassay („Iconographie ancienne du Coeur de Jesus”) sunt studiate atent de René Guénon nu numai pentru a analiza cele doua lucrari, dar si pentru a expune propriile opinii despre mitul Graalului.

„Incontestabil, legenda Graalului este crestina”

afirma Guénon fara a mai lasa loc altei opinii, desi sunt destui cercetatori care asaza Graalul mai intai sub emblema celtica, pentru ca in secolul al XII-lea Robert de Boron sa identifice legenda Graalului cu cupa euharistica. La Robert de Boron, primul autor care a compus un ciclu complet in jurul Graalului, publicand in 1212 o trilogie, Le Roman de l’Estoire dou Graal ou Joseph d’Arimathie en vers; Merlin si Perceval, asistam la o depasire, sub influenta crestina, a semnificatiilor Graalului atasat cazanului abundentei al celtilor. La el Graalul este vasul din care Isus bea in timpul Cinei, in care Iosif din Arimateea strange sangele din ranile lui Isus. In opinia lui René Guénon „orice simbol veritabil isi poarta in sine sensurile multiple, si asta de la origine, caci el nu este constituit ca atare in virtutea unei conventii umane, ci a «legii corespondentei» ce leaga toate lumile intre ele”. Sensurile pe care unii le vad, altii nu, depind in exclusivitate de orizontul intelectual al fiecaruia. Este posibil ca autorii romanelor Graalului sa fi transmis fara sa stie date initiatice, dupa cum este posibil sa fi fost constienti de sensul profund a ceea ce exprimau.

Existenta unei institutii ezoterice crestine este un subiect care ramane viu disputat, in care se confrunta opinii transante, cat si puncte de vedere dispuse la concesii. René Guénon s-a exprimat asupra tuturor subiectelor, inclusiv asupra ezoterismului crestin, cu o siguranta absoluta. Jean Borella sustine ca in primele secole Biserica a avut constiinta naturii ezoterice a mesajului sau esential, cum ar fi „disciplina secretului”, interdictia pentru neinitiati de a cunoaste Simbolul credintei sau Tatal Nostru sau de a asista la celebrarea euharistica, fara ca acestea sa probeze existenta vreunei institutii ezoterice crestine.

„Dar aceasta nu inseamna ca nu exista un fel de «spirit al ezoterismului», pe care eu il numesc ezoterism esential, nici ca nu a existat sau ca nu exista inca un ezoterism formal instituit, mai mult sau mai putin conform modelului guenonian, dar de natura secundara in raport cu calea centrala a filiatiei cristice”

, afirma Jean Borella. Omul insusi este cheia raportului intre Vazut si Nevazut. Toma de Aquino spunea ca

„sufletul omului este situat la granita lumii corporale si a lumii spirituale”.

Omul este fiinta in care Nevazutul devine vazut si Vazutul devine nevazut, pentru ca omul este purtatorul unei transcendente, cea a spiritului. Opera ezoterica a lui René Guénon este de o importanta decisiva, dand termenului de ezoterism un sens riguros si cu adevarat spiritual. Texte initiatice si doctrine traditionale vorbesc despre om ca despre o piatra cubica. Taierea pietrei brute este opera culturii, „coborarea” formei spirituale in substanta bruta; forma spirituala nu este adaugata din exterior pietrei brute, ci este degajata din piatra bruta, tasneste din interiorul ei. Tot ceea ce a intreprins René Guénon, dincolo de inerente imperfectiuni si exagerari, reprezinta indemnul sau adresat omului confruntat cu criza modernitatii sa treaca de la fiinta afundata in materie la fiinta care se inalta la esenta sa spirituala.