Secolul al XIII-lea a fost apogeul Evului Mediu, a fost epoca in care au aparut marile sinteze doctrinale, fructele cele mai de pret ale vastei miscari intelectuale si culturale cunoscuta sub numele de scolastica. Multa vreme din dorinta de a sublinia stralucirea Renasterii, aceasta era contrapusa Evului Mediu intunecat; cum putea fi intunecat un veac, ne referim aici doar la cel de-al XIII-lea, in care au trait si scris Sf. Bonaventura, Albert cel Mare, Toma de Aquino, Siger de Brabant, Ramon Llull, John Duns Scotus sau Roger Bacon?

Evenimentul care a marcat viata intelectuala a secolului al XIII-lea a fost patrunderea filosofiei in cercurile crestine. Pentru prima data, gandirea occidentala se afla in prezenta unei sinteze filosofice si stiintifice puternice, de inspiratie naturalista, incompatibila in multe privinte cu viziunea crestina asupra universului. Cartile lui Aristotel aduceau Occidentului latin revelatia unei cunoasteri a carei noutate, bogatie, rigoare si armonie il surprindea. In scolile de arte liberale, curiozitatea maestrilor dar si a discipolilor se deschide catre Organon, catre Metafizica sau Etica lui Aristotel, filosoful grec fiind escortat de o impunatoare suita de filosofi pagani. Patrunderea literaturii filosofice noi a avut un dublu ecou: pe de o parte a influentat viata intelectuala, filosofia si teologia, pe de alta parte a starnit reactia Bisericii care a condamnat aristotelismul, fara a putea opri expansiunea sa; dupa 1250, filosofia si teologia erau fundamental impregnate de un aristotelism eclectic, inspirat de Augustin, Avicenna, Averroes, amestecat cu elemente neoplatoniciene.

Secolul al XIII-lea a fost deopotriva si unul al afirmarii alchimiei, printre promotorii ei regasind nume ilustre ale teologiei, cum ar fi Albert cel Mare, Toma de Aquino, Arnaud de Villanova sau Roger Bacon. Toti sunt autori de tratate de alchimie, dar primilor doi, cunoscuti cu precadere pentru scrierile lor teologice, mult timp nu li s-a recunoscut paternitatea operelor alchimice, fiind considerate apocrife. Astazi tot mai multe istorii si dictionare ale filosofiei si ale teologiei trec in dreptul lui Albert cel Mare si al lui Toma de Aquino titlurile tratatelor lor de alchimie. Continuand mai vechiul si beneficul proiect de a oferi cititorilor romani textele fundamentale ale traditiei alchimice, Editura Herald ne propune volumul Arta Alchimiei (Compozitia compozitiilor – Despre piatra filosofala – Despre arta alchimiei), reunind scrieri apartinand lui Albert cel Mare si lui Toma de Aquino, colectia „Quinta essentia”, traducere din limba franceza de Gabriel Avram, 2016, 176 p.

Albert cel Mare a fost primul german care a obtinut titlul de maestru in teologie al Universitatii din Paris. A fost profesor in colegii dominicane, la Köln l-a avut discipol pe Toma de Aquino, episcop de Regensburg, predicator al cruciadelor; in 1941, papa Pius al XII-lea l-a ridicat la rangul de „protector” al stiintelor naturii; Albert cel Mare a fost considerat multa vreme un filosof corupator al teologiei, ducand subtilitatile dialecticii si metafizicii peripatetice in inima teologiei. De o eruditie impresionanta, Albert cel Mare a asigurat prin opera sa aculturarea latinilor punandu-le la dispozitie expunerea sistematica a cunostintelor filosofice si stiintifice ale strainilor; primul interpret scolastic al ansamblului operei lui Aristotel, Albert cel Mare „a lasat o opera monumentala, cu caracter enciclopedic, care acopera toate domeniile cunoasterii, atat in filosofie, cat si in teologie”, scrie Alain de Libera. Dupa obiceiul incetatenit in randul autorilor de tratate alchimice, in primele randuri ale scrierii Compozitia compozitiilor, Albert cel Mare marturiseste ca nu va tainui semenilor sai o cunoastere revelata de gratia lui Dumnezeu, dar ca nu o va da mai departe decat acelora care il venereaza pe Dumnezeu. Interesat de formarea metalelor, Albert cel Mare descrie varietatea din regnul metalelor prin diferenta de coacere si de descompunere, detaliind rolul sulfului, mercurului, arsenicului, atentionand ca Elixirul nu se poate obtine dintr-o singura substanta, Opera infaptuindu-se din spirit, corp si suflet. Urmand operatiunile alchimice in buna lor randuiala, folosind substa ntele bine proportionate, cunoscand gradele de perfectiune si stricta folosire a focului, alchimistul va obtine mercurul inteleptilor, care „nu este mercurul obisnuit, ci materia prima a filosofilor. Este un element lichid, umed, un dizolvant permanent, este esenta corpului, Apa inteleptilor, Otetul filosofilor, Apa minerala, Roua a slavei ceresti (…) adica Mercurul filosofilor. Acesta reprezinta forta alchimiei; doar el ne poate ajuta sa facem tinctura alba sau rosie.” Toata argumentatia filosofului scolastic, indragostit de stiintele naturii, urmareşte sa arate ca transformarea metalelor nu apartine fizicii, ci artei alchimice.

A scrie chiar si astazi ca Toma de Aquino a fost interesat de alchimie poate starni frisoane in randul celor care stiu ca doctor angelicus este autorul celebrelor Summa theologiae, Summa contra Gentiles sau Compendium theologiae, iar a-i atribui o lucrare de alchimie ar fi sinonim cu o blasfemie. La mijlocul secolului al XX-lea, C.G. Jung a adus din nou la lumina tratatul alchimic Aurora consurgens, atribuit lui Toma de Aquino, o atribuire surprinzatoare si rareori luata in serios; totusi, urmarind atent manuscrisul latin, Bernard Gorceix si Marie-Louise von Franz l-au tradus in franceza si, respectiv, in germana insotindu-l de ample comentarii. Pretuind munca intreprinsa de M-L. von Franz, C.G. Jung a inclus traducerea insotita de comentarii in Opere complete, volumul 14/3, Mysterium Coniunctionis. Grillot de Givry, cel care a tradus din latina textele care constituie volumul recent aparut, sustine ca inca doua texte alchimice ii sunt atribuite teologului scolastic, in ciuda opozitiei ferme a lui Gabriel Naudé. Una dintre scrierile de alchimie ale lui Toma de Aquino este Despre Piatra filosofala in care pornind de la Meteorologicele lui Aristotel, autorul cerceteaza „cauza primordiala care determina toate cauzele secundare”, structura si esenta metalelor, transmutarea metalelor prin schimbarea esentei unui metal in esenta unui alt metal. Pe urmele inaintasilor, autorul tratatului sustine ca „speciile nu pot fi niciodata sa fie transmutate cu adevarat, ci doar atunci cand s-a operat reducerea lor la materia primordiala”. De ce alchimistii in ciuda faptului ca urmau operatiuni minutioase nu ajungeau la perfectionarea operei? Adevarul era ascuns sub enigme aparent golite de sens, iar in operatiunea alchimica era vorba de retinerea mercurului in interiorul corpurilor pentru solidificarea structurii interne, pentru a opera reducerea la materia primordiala. Sigur, un astfel de procedeu nu se descrie in amanunt, nu se dezvaluie decat celor ce au deprins modurile de sublimare, de distilare si de inghetare, forma vaselor si cuptoarelor, cantitatea si calitatea focului.

Tratatul Despre arta alchimiei debuteaza cu aceeasi interdictie de a dezvalui secretele, folosind un limbaj figurativ, cu indemnul adresat celui la rugamintile caruia a scris lucrarea sa pastreze regulile in strafundul inimii, „sub o tripla pecete de neatins”. Munca alchimica sta sub semnul rabdarii, precipitarea fiind opera diavolului, opera infaptuindu-se „cu ajutorul unui singur lucru, al unui singur vas, al unei singure cai si cu ajutorul unei singure operatiuni”. Opera se realizeaza cu ajutorul mercurului in care se amesteca un ferment rosu sau alb, elementele solare si lunare nefiind straine Operei. In toate descrierile, autorul tratatului insista pe misterul regimului si distribuirii focului si „in directia inteligenta pe care o ia Opera.” Alchimia este o stiinta care se vrea magica, mistica si operativa, cuvintele alchimice avand mai multe sensuri; de aceea cititorul grabit sa decripteze textul de la primele randuri va fi dezamagit si il va gasi indescifrabil si neinteresant, uitand ca misterul se dezvaluie celui ce merge in intampinarea lui. Cei rabdatori vor intelege ca alchimia este o cautare, o cale de cercetare spirituala si ca piatra filosofala este principiul inceputului si sfarsitului tuturor elementelor. Mostenitoare a filosofiei antice, a religiei vechilor egipteni, a gnozei alexandrine, a cabalei, a rozicrucianismului, alchimia nu a fost niciodata dogmatica, datorand perenitatea sa plasticitatii, facilitatii de adaptare si de metamorfoza.