Nu m-am gandit niciodata de ce exista expresia mama natura, insa acum mi-a devenit foarte clar ca nicio alta denumire nu ar fi fost mai potrivita pentru a descrie ospitalitatea acestei lumi fata de umanitate. La inceput a fost natura, oferindu-se intreaga, virgina, primitoare si apoi a fost omul care a gasit intotdeauna o casa, protectie si rasfat in imensitatea si diversitatea ei.

Omul a mostenit natura, ca apoi sa o lase mostenire urmasilor lui. Natura este singurul teren comun unde a fi uman are un singur inteles. Ne apartine tuturor, desi nu am facut nimic special sa o meritam. Tot ce putem face este sa o cantam, sa ii apreciem resursele si sa fim recunoscatori pentru ea. Umanitatea si natura sunt singurele lucruri pe care le primim fara sa le cerem, fara sa muncim sau sa platim pentru ele. Si cum doar o mama poate sa gazduiasca cu atata iubire si daruire sufletele lumii, numele ii este masura cea mai nimerita. Natura este primul cadou pe care il facem copiilor nostri, aratandu-le tot ce stim despre ea, mandrindu-ne cu ea ca si cand ar fi cel mai de pret lucru. Si chiar este. Natura este lectia onorifica despre viata, pe care le-o predam copiilor cu rugamintea subinteleasa de a o transmite mai departe urmasilor.

A fi mama inseamna prin excelenta altruism si o bucurie dezinteresata de a impartasi. Inca de cand bebelusii se afla protejati de placenta intr-o lume autonoma, noi le povestim despre minunile lumii acesteia, promitandu-le-o intreaga, ca pe un cadou de bun venit. Tot ce visam sa facem pentru ei e sa reusim sa ii invatam tot ce stim, sa le aratam tot ce am vazut, sa le dam tot ce avem, sa ne bucuram impreuna cu ei de toate descoperirile posibile. Le uram tot binele si frumosul din lume doar ca punct de plecare, ca apoi sa descopere ei singuri plusul personal.

A fi mama inseamna o continua daruire. Mai intai ne daruim pe noi ca lume imediata, ca ajutor, hrana, incredere. Reincepem sa existam parca doar pentru ei, ca sa se poata cunoaste pe sine, ca sa ne redescoperim pe noi insine cunoscandu-i pe ei, ca sa devenim impreuna noi-nouti. Apoi le daruim intreaga noastra casa, care se transforma peste noapte intr-un imens loc de joaca, intr-o lume miniaturala de poveste in care noi, parintii, ne simtim ca niste uriasi intrusi, niste Gulliveri inoportuni in camerele curcubeice ale unui castel pentru papusi. Atat ii putem oferi din ceea ce este de drept al nostru, dar abia de aici incepand porneste adevarata aventura a descoperirii, in lumea care apartine tuturor.

(fragment din cartea „Selfie in oglinda. Cand femeia devine mama” de Raluca Marchis)