Există o plăcere în practicarea filosofiei și o desfătare chiar și în mirajele metafizicii, pe care le resimte oricare student, până când necesitățile brute ale existenței fizice îl trag jos, de pe culmile gândirii, în bâlciul economic al competiției și câștigului. Am trăit cu toții zile de aur în acel miez de vară al existenței când filosofia era încă ceea ce Platon spunea că este, „acea scumpă plăcere”; atunci când dragostea pentru cel mai evaziv dintre adevăruri își trăia momentele de glorie în dauna poftelor carnale și a dependenței față de lume. Trăiește în noi mereu un jinduitor dor pentru acea rătăcire precoce a înțelepciunii. „Viața are sens”, spunem odată cu Browning, „iar a găsi acest sens e hrana și băutura mea”. Viața ne este în așa măsură lipsită de sens, de o inutilitate și o vacuitate care ne aneantizează; ne luptăm cu haosul din jurul și din interiorul nostru; vom crede însă până la capăt că există ceva vital și semnificativ în noi, pe care l-am putea cunoaște dacă am ști să ne descifrăm sufletele. Vrem să înțelegem; „a trăi înseamnă pentru noi a schimba în lumină și flacără tot ceea ce suntem”; suntem ca Mitea din Frații Karamazov – „unii dintre aceia care nu vor milioane, ci răspunsuri la întrebările lor” –, vrem să măsurăm valoarea și înfățișarea lucrurilor care trec și să ne smulgem astfel din harababura în care ne ducem zilele. Vrem să știm că lucrurile mici sunt mici, iar cele mari sunt mari înainte de a fi prea târziu; vrem să le vedem azi, așa cum vor fi întotdeauna – „în lumina eternității”. Vrem să învățăm să râdem în fața inevitabilului, să întâmpinăm rânjetul morții cu un zâmbet. Vrem să fim întregi, să ne coordonăm energiile, criticându-ne și armonizându-ne dorințele; pentru că energiile coordonate sunt ultimul cuvânt în etică și în politică, dar poate că și în politică sau metafizică. „A fi filosof ”, spunea Thoreau, „nu înseamnă numai să ai gânduri subtile și nici să găsești o școală căreia să i te afiliezi, ci înseamnă să iubești atât de mult înțelepciunea, încât să trăiești, în conformitate cu exigențele ei, o viață caracterizată de simplitate, independență, mărinimie și încredere.” Am putea fi siguri că, dacă nu am găsi nimic altceva decât înțelepciunea, celelalte lucruri vor veni odată cu ea. „Căutați întâi lucrurile bune ale minții”, ne previne Bacon, „iar celelalte vor veni, ori lipsa lor nu va fi simțită”. Adevărul nu ne va îmbogăți, dar ne va face liberi.

Un cititor ireverențios ne va atrage atenția că filosofia este inutilă precum șahul, obscură precum ignoranța și neschimbătoare în conținut. „Nu există nimic mai absurd”, spune Cicero, „decât ceea ce putem găsi în cărțile filosofilor”. Este dincolo de orice îndoială că există filosofi care au avut înțelepciune de toate tipurile, însă n-au avut simț comun. De asemenea, o mare parte a zborului filosofic a fost posibil datorită aerului rarefiat. Să încercăm, în decursul acestui drum filosofic al nostru, să rămânem doar în lumină, să ne păstrăm departe de apele tulburi ale metafizicii și de „mările schimbătoare” ale disputelor teologice. Dar putem spune că stagnează filosofia? Știința pare să avanseze mereu, pe când filosofia pare mereu să piardă teren. Acest lucru se întâmplă pentru că filosofia acceptă sarcina dificilă și riscantă de a dezbate chestiuni care nu pot fi încă abordate cu metodele științei: probleme precum binele și răul, frumusețea și urâțenia, ordinea și libertatea, viața și moartea; imediat ce un domeniu adună cunoaștere care este susceptibilă să fie formulată exact, acesta este numit știință. Orice știință începe ca filosofie și sfârșește ca artă; se naște din mijlocul ipotezelor și se transformă într-o operă. Filosofia reprezintă o interpretare ipotetică a necunoscutului (precum în metafizică) sau a ceea ce este parțial necunoscut (ca în etică și în politică); filosofia este mereu avangarda în lupta pentru adevăr. Știința reprezintă teritoriul cucerit, iar în spatele ei se află acele regiuni sigure în care arta și cunoașterea construiesc minunile lumii noastre imperfecte. Filosofia pare să rămână locului, perplexă, dar asta numai pentru că lasă fructele victoriei suratelor ei mai mici – științele – și se predă pe sine, în dulce gâlceavă, zonelor nesigure și neexplorate.

Doriți o abordare mai tehnică? Știința este o descriere analitică, filosofia, o interpretare sintetică. Știința dorește să soluționeze întregul prin părți, organismul prin organe, necunoscutul prin ceea ce cunoaștem. Nu se întreabă despre valoarea și despre posibilitățile ideale ascunse în lucruri, nici despre semnificația lor absolută și ultimă;
se mulțumește să arate doar cum sunt și cum operează lucrurile la momentul prezent, își limitează privirea în mod absolut la natura și la felul de a fi al lucrurilor așa cum sunt. Omul de știință este imparțial precum natura în poemul lui Turgheniev: se interesează de piciorul unui purice, ca și de suferințele unui geniu. Filosoful însă
nu se mulțumește cu descrierea faptului, el vrea să stabilească relația acestuia cu experiența în general, să-i înțeleagă sensul și valoarea; el combină lucrurile în cadrul unei sinteze interpretative, încearcă să construiască, într-o formă mai bună decât cea anterioară, ceasornicul universului pe care-l dezasamblase, în mod analitic, curiosul om de știință. Știința ne spune cum să vindecăm și cum să ucidem, reduce mortalitatea la bucată, apoi ne ucide cu toptanul în războaie; numai înțelepciunea – care este dorință coordonată în lumina întregii experiențe – ne poate spune când să vindecăm și când să ucidem. Rolul științei este de a observa procesele și a crea mijloace de acțiune, iar treaba filosofiei, de a critica și a coordona scopuri. Și, pentru că azi mijloacele și instrumentele care ne sunt la îndemână s-au extins dincolo de posibilitățile noastre de interpretare și de a crea sinteza scopurilor și a idealurilor noastre, viața ne e plină de zgomote și furie care nu au nicio semnificație. Pentru că un fapt nu reprezintă nimic decât în corelație cu dorința; nu este complet decât în relație cu un scop și cu un întreg. Știința fără filosofie, faptele fără perspectivă și evaluare nu ne pot feri de dezastre și de disperare. Știința ne aduce cunoaștere, dar numai filosofia ne poate da înțelepciune.

Mai specific, filosofia include și presupune cinci câmpuri de studiu, cărora le corespund cinci tipuri de discurs: logica, estetica, etica, politica și metafizica. Logica este studiul metodei ideale de a gândi și de a cerceta: observația și introspecția, deducția și inducția, ipoteza și experimentul, analiza și sinteza – acestea sunt formele de activitate umană pe care logica încearcă să le înțeleagă și să le ghideze; pare destul de plictisitoare pentru cei mai mulți dintre noi, dar, cu toate acestea, cele mai mari progrese pe care umanitatea le-a făcut au fost în momentele în care am reușit să ne îmbunătățim metodele de cercetare și de gândi re. Estetica este studiul formelor ideale ori al frumuseții, este filosofia artei. Etica este studiul comportamentului ideal, cea mai înaltă formă de studiu – credea Socrate –, cunoașterea binelui și a răului, a înțelepciunii vieții. Politica este studiul organizării sociale ideale (și nu, cum ar putea crede unii, arta de a obține și de a păstra funcții); monarhia, democrația, aristocrația, socialismul, anarhismul, feminismul – acestea sunt dramatis personae ale filosofiei politice. Și, în cele din urmă, metafizica (ce atrage atâtea necazuri, pentru că nu este asemenea celorlalte forme de filosofie, o încercare de a coordona ceea ce este real în lumina a ceea ce este ideal) este studiul „realității ultime” a tuturor lucrurilor, studiul naturii autentice și finale a „materiei” (ontologia), a minții (psihologia filosofică), a interrelațiilor dintre „minte” și „materie” în cadrul proceselor de percepție și de cunoaștere (epistemologia).

Acestea sunt părțile filosofiei, dar așa, ruptă în bucăți, ea își pierde frumusețea și bucuria. Nu trebuie să căutăm esența ei în abstracțiunea aridă și formală, ci în substanța ei genială; n-ar trebui să studiem doar filosofiile, ci și pe filosofi; ar trebui să ne petrecem timpul cu sfinții și martirii gândirii, lăsându-le spiritul să se joace în jurul nostru până când vom fi în stare să luăm parte la ceea ce Leonardo numea „cea mai nobilă dintre plăceri, bucuria înțelegerii”.