Mindfulness, starea de atenție conştientă, este o veche practică budistă, dar cu o profundă relevanţă pentru viaţa noastră de astăzi. Această relevanţă nu are nimic de-a face cu budismul în sine sau cu o eventuală convertire la budism, ci are o totală legătură cu a ne trezi şi a trăi în armonie cu noi înşine, şi cu lumea care ne înconjoară. Ea are de a face cu examinarea propriei persoane, a cine suntem noi, cu analizarea viziunii noastre asupra lumii şi a locului pe care îl ocupăm în cadrul ei, şi cu acțiunea de a cultiva o anumită apreciere faţă de plinătatea fiecărui moment pe care îl trăim. Dar, mai mult decât orice, ea are de a face cu a păstra contactul cu realitatea.

Din punctul de vedere budist, starea conştiinţei pe care noi o avem de obicei în momentul în care suntem treji este văzută ca fiind extrem de limitată şi limitativă, fiind în multe privinţe mai degrabă asemănătoare unui vis prelungit, decât unei stări de trezie. Meditaţia ne ajută să ne trezim din acest somn al automatismului şi al inconştienţei, dându-ne astfel posibilitatea de a ne trăi viaţa având acces la întregul spectru al posibilităţilor noastre conştiente şi inconştiente. Timp de mii de ani înţelepţii, yoghinii şi maeştrii Zen au explorat sistematic acest teritoriu; ca urmare a acestui proces ei au descoperit ceva ce poate fi extrem de benefic Occidentului zilelor noastre, ce ar putea contrabalansa orientarea noastră culturală către controlarea şi supunerea naturii – în loc de a onora faptul că suntem o parte intimă a acesteia. Experienţa lor colectivă sugerează faptul că prin investigarea propriei noastre naturi interioare de fiinţe umane şi, în special, prin investigarea asupra naturii minţii noastre – printr-o auto-observare atentă şi sistematică, am putea fi în măsură să trăim o viaţă mai plină de satisfacţie, de armonie şi de înţelepciune. Ea oferă, de asemenea, o viziune asupra lumii care este complementară celei predominant reducţioniste şi materialiste care domină în prezent gândirea şi instituţiile occidentale. Dar, acest punct de vedere nu este, în mod particular, nici „oriental” şi nici mistic. Thoreau a văzut aceeaşi problemă referitoare la starea noastră mentală obişnuită în New England, în 1846, şi a scris cu o mare pasiune despre consecinţele nefericite ale acesteia.

Atenţia conştientă a fost definită ca fiind esenţa meditaţiei budiste. Fundamental, mindfulness (atenție conştientă) este un concept foarte simplu. Puterea sa stă în practică şi în aplicaţiile acesteia. Atenţia conştientă înseamnă să fii atent într-un mod special: să fii atent asupra scopului, asupra momentului de faţă, dar fără să-l judeci. Acest tip de atenţie constituie baza unor mai mari conştientizări, clarităţi şi acceptări a realităţii momentului prezent. Ea ne face să fim conştienţi de faptul că viaţa noastră se desfăşoară doar în momente care se succed. Dacă nu vom fi pe deplin prezenţi în multe dintre aceste momente, nu numai că vom pierde tot ce este preţios în viaţa noastră, ci, de asemenea, nu vom fi nici capabili să realizăm profunzimea şi bogăţia posibilităţilor pe care le avem – cele de a creşte şi de a ne transforma.

O conştientizare insuficientă a momentului prezent ne creează, în mod inevitabil, şi alte probleme, pe lângă acţiuni şi comportamente inconştiente şi automate, care de multe ori sunt induse de nesiguranţă şi de temeri adânc înrădăcinate. În cazul în care aceste probleme nu sunt remediate, atunci ele vor avea tendinţa de a se acumula în timp şi, în cele din urmă, ne vor face să ne simţim blocaţi şi lipsiţi de contactul cu realitatea. Cu timpul, s-ar putea să ne pierdem încrederea în capacitatea noastră de a ne redirecţiona energiile în aşa fel încât să dobândim o mai mare satisfacţie şi o mai mare bucurie, poate chiar şi o sănătate mai bună.

Conştientizarea ne oferă o modalitate simplă, dar foarte puternică, prin intermediul căreia vom reuşi să ne deblocăm, să ne reconectăm cu propria noastră înţelepciune şi vitalitate. Ea constituie o modalitate de a prelua conducerea în privinţa direcţiei şi calităţii vieţii noastre, inclusiv în privinţa relaţiilor noastre din cadrul familiei, relaţiei noastre cu munca pe care o desfăşurăm, cu lumea şi cu întreaga planetă în general şi, mai presus de toate, în privinţa relaţiei noastre cu noi înşine, în calitate de persoană.

Cheia acestui drum, care stă la baza budismului, taoismului şi a practicii yoga – şi pe care o regăsim, de asemenea, în operele lui Emerson, Thoreau şi Whitman, precum şi în înţelepciunea indigenilor americani –, rezidă în aprecierea momentului prezent şi în cultivarea şi dezvoltarea unei relaţii intime cu acesta, printr-o continuă stare de prezenţă plină de atenţie şi discernământ. Ea se află în opoziţie directă cu faptul de a considera viaţa ca ceva de la sine înţeles.

Obiceiul nostru de a ignora momentele prezente (în favoarea altora care încă nu au venit), conduce, în mod direct, la o totală lipsă de conştientizare a ţesăturii vieţii în care suntem prinşi. Aceasta include o lipsă de conştientizare şi de înţelegere a propriei noastre minți, şi a modului în care aceasta ne influenţează percepţiile şi acţiunile. Ea ne limitează dramatic perspectiva pe care o avem în legătură cu ceea ce înseamnă să fii o fiinţă umană, şi în legătură cu modul în care suntem conectaţi între noi şi cu lumea din jurul nostru. În mod tradiţional, religia a constituit domeniul unor astfel de anchete fundamentale conduse într-un context spiritual, însă mindfulness (atenţia conştientă) are prea puţin de-a face cu religia, cu excepţia sensului fundamental al termenului – ca o încercare de a rezolva misterul profund al vieţii şi de a recunoaşte legătura indisolubilă cu tot ceea ce există.

În momentul în care ne angajăm să devenim prezenţi şi atenţi într-un mod deschis şi fără rezerve, fără să cădem pradă: propriilor noastre condiţionări referitoare la ce ne place şi la ce nu ne place, opiniilor şi prejudecăţilor, proiecţiilor şi aşteptărilor; ni se deschid noi posibilităţi, şi avem şansa de a ne elibera din cămaşa de forţă a inconştienţei.

Îmi place să mă gândesc la mindfulness ca fiind, pur şi simplu, arta de a trăi conştient. Nu trebuie să fiţi un budist sau un yoghin pentru a o practica. De fapt, dacă ştiţi totuşi ceva despre budism, veţi şti şi că principiul cel mai important al acestei doctrine este acela de a fi voi înşivă şi de a nu încerca să deveniţi ceva ce nu sunteţi. În mod fundamental, budismul se referă la a fi în contact cu propria voastră natură profundă, şi la a lăsa această natură să curgă liberă către exterior. El are de-a face cu trezirea şi cu faptul de a vedea lucrurile aşa cum sunt. De fapt, cuvântul „Buddha” înseamnă pur şi simplu o persoană care s-a trezit şi a realizat natura sa reală.

Deci, conştientizarea nu va intra în conflict cu niciun fel de convingeri şi tradiţii – religioase, sau chiar ştiinţifice – şi nici nu va încerca să vă inoculeze ceva, vreun nou sistem de credinţe sau vreo nouă ideologie. Ea constituie un mod simplu şi practic de a fi în contact cu deplinătatea fiinţei voastre prin intermediul unui proces sistematic de auto-observare, cercetare personală şi acţiune conştientă. În tot acest proces nu există nimic rece, analitic, sau insensibil. La modul general, practica atenţiei conştiente este blândă, apreciativă şi constructivă. Un alt mod de a o numi ar fi „inima conştientă.”

Un practicant a spus odată: „Când eram budist, părinţii şi prietenii mei îşi smulgeau părul din cap, dar de când sunt un Buddha, nimeni nu mai este deranjat absolut deloc.”